Sunday 30 April 2017

Cancelled

"Fă ce zice popa, nu ce face el"
Cam așa îmi începeam ultima postare. Acest laitmotiv al "discuțiilor" pe care le port. O zicală utilizată de atâtea ori, încât am impresia că aș putea să generez un grafic plăcintă în care să exemplific procentajul apariției lui în toate sfaturile mele de viață. Pe principiul "repetiția e mama învățăturii": de ce să bagi la cap ceea ce știi oricum, când ai putea sa îți exersezi constant aceeași prezentare în fața publicului.

La momentul respectiv am făcut multe referințe la transportul feroviar și despre cum sper eu că la destinație, în dreptul trenului meu, nu o să mai scrie delayed . O speranță cel puțin naivă, pentru că problema nu e ca nu avem trenuri care să meargă cu 160km/h. Nu avem pe ce să alergăm atât de repede. Șinele sunt lăsate de izbeliște, nimeni nu mai are grijă de ele și încercăm pe cât posibil să cârpim micile defecte care tot apar. "Las' că merge și așa". Parcă îmi aduce aminte de relațiile construite pe niște așteptări nerealiste, nevoi inexistente și sentimente contrafăcute.

"Fă compromisuri, dar nu te compromite"

[Delayed] este o naivitate. Atunci nu realizam că aveam nevoie doar de stabilitate. O nevoie primară, care s-a transformat într-o dorință. Voiam o ancoră. Totul s-a rezumat la un alt maraton, numai că de data asta alergam după afecțiune și o căldură pe care nu o mai regăseam în sufletul meu. Am căutat să rezonez cu oameni, oricât de puțin, în speranța ca poate-poate o să găsesc ceva care să mi se potrivească. Am găsit persoane drăguțe, interesante, dar mult prea diferite. Știam asta. Și totuși am fost dispus să renunț la o mare parte din lucrurile care mă defineau tocmai pentru că voiam să ma apropii de ele. Aveam nevoie de ancoră acum.


"Din lac în puț"

Acest acum s-a translatat într-o așteptare nerealistă că aș putea să obțin ceea ce vreau foarte rapid. Nu am luat în calcul persoana de lângă mine și nici nu eram dispus să fac asta. Era vorba despre mine și problemele mele. Așa că am trecut de la persoană la persoană în speranța că o să găsesc alinarea curând. Din nou, o naivitate. Alinarea nu am găsit-o în niciuna din persoane. În schimb m-am văzut pus în situația în care mă ascundeam din ce în ce mai mult de mine. Pierdusem pe drum o mare parte din ceea ce mă definea. În încercarea de a mă regăsi, am urmat sfatul uneia din persoanele dragi mie și am urmat calea consilierii. Numai că la momentul respectiv nu am făcut-o ca sa devin un om mai bun. Am făcut-o sa devin acceptabil pentru altcineva. Aparent nu eram singurul care avea nevoie de un prieten. Numai că...

"Unde dragoste nu e..."


Pentru prima oara exista ceva veritabil pentru altcineva. După multe discuții și certuri, momente frumoase și mai puțin frumoase, pentru ea totul era doar în mintea mea. Veridicitatea sentimentelor mele era pusă la îndoială în fiecare secundă: "Ești blocat și vreau să te ajut".
Cine mă știe a avut parte de experiențe puțin spus neplăcute în care răbufnesc și spun tot ce îmi trece prin cap. Nu am filtrul diplomației și poate nu o să îl am niciodată. Însă pentru ea, în momentele acelea "nu eram eu". Am vrut să devin și eu altcineva. Știam că nu o să se întâmple nimic între noi, dar...

"Murat dacă nu ai fi [...] poate..."

Speranța moare ultima. Când altcineva știe totul despre cine și cum ești și se consideră o parte importantă a vieții tale, îți depui încrederea în cuvintele ei și speri că o să te ajute prin sinceritate și nu prin cuvinte croite să dea speranța unei relații. O minciună numită speranță care se spulberă repede când vezi că de fapt cuvintele "îmi pasă" nu au nicio însemnătate când cineva este "prieten" doar când ai nevoie de el.
Ce doare și mai tare este realizarea că și eu am rănit exact la fel. Și de-abia atunci realizezi că nu mai există cale de întoarcere. Nu poți da timpul înapoi (lucrez la asta totuși). Tot ce poți să faci este să nu te mai ascunzi după trecutul tău, problemele tale, lacrimi vărsate din autocompătimire din care nu ai învățat nimic la vremea lor. Caută să te schimbi pentru tine.

Îmi aduc aminte cum la ultima ședință m-am jucat cu un șervețel care uscase și ultimele lacrimi vărsate. Din acel șervețel, fără să îmi dau seama, a ieșit un origami pe care credeam că nu mai știu să îl fac: o bărcuță. După șapte luni în care am trecut prin copilăria mea, sentimente, frustrări și nesiguranța, am putut să închid acest capitol. În tot acest timp nu aveam nevoie de o ancoră, ci de vânt care să ma împingă mai departe. Mă gândesc în fiecare secundă la "cum ar fi fost", dar pentru prima oară zâmbesc pentru că în dreptul acestui tren scrie:

Cancelled.