Cancelled

"Fă ce zice popa, nu ce face el"
Cam așa îmi începeam ultima postare. Acest laitmotiv al "discuțiilor" pe care le port. O zicală utilizată de atâtea ori, încât am impresia că aș putea să generez un grafic plăcintă în care să exemplific procentajul apariției lui în toate sfaturile mele de viață. Pe principiul "repetiția e mama învățăturii": de ce să bagi la cap ceea ce știi oricum, când ai putea sa îți exersezi constant aceeași prezentare în fața publicului.

La momentul respectiv am făcut multe referințe la transportul feroviar și despre cum sper eu că la destinație, în dreptul trenului meu, nu o să mai scrie delayed . O speranță cel puțin naivă, pentru că problema nu e ca nu avem trenuri care să meargă cu 160km/h. Nu avem pe ce să alergăm atât de repede. Șinele sunt lăsate de izbeliște, nimeni nu mai are grijă de ele și încercăm pe cât posibil să cârpim micile defecte care tot apar. "Las' că merge și așa". Parcă îmi aduce aminte de relațiile construite pe niște așteptări nerealiste, nevoi inexistente și sentimente contrafăcute.

"Fă compromisuri, dar nu te compromite"

[Delayed] este o naivitate. Atunci nu realizam că aveam nevoie doar de stabilitate. O nevoie primară, care s-a transformat într-o dorință. Voiam o ancoră. Totul s-a rezumat la un alt maraton, numai că de data asta alergam după afecțiune și o căldură pe care nu o mai regăseam în sufletul meu. Am căutat să rezonez cu oameni, oricât de puțin, în speranța ca poate-poate o să găsesc ceva care să mi se potrivească. Am găsit persoane drăguțe, interesante, dar mult prea diferite. Știam asta. Și totuși am fost dispus să renunț la o mare parte din lucrurile care mă defineau tocmai pentru că voiam să ma apropii de ele. Aveam nevoie de ancoră acum.

"Din lac în puț"

Acest acum s-a translatat într-o așteptare nerealistă că aș putea să obțin ceea ce vreau foarte rapid. Nu am luat în calcul persoana de lângă mine și nici nu eram dispus să fac asta. Era vorba despre mine și problemele mele. Așa că am trecut de la persoană la persoană în speranța că o să găsesc alinarea curând. Din nou, o naivitate. Alinarea nu am găsit-o în niciuna din persoane. În schimb m-am văzut pus în situația în care mă ascundeam din ce în ce mai mult de mine. Pierdusem pe drum o mare parte din ceea ce mă definea. În încercarea de a mă regăsi, am urmat sfatul uneia din persoanele dragi mie și am urmat calea consilierii. Numai că la momentul respectiv nu am făcut-o ca sa devin un om mai bun. Am făcut-o sa devin acceptabil pentru altcineva. Aparent nu eram singurul care avea nevoie de un prieten. Numai că...

"Unde dragoste nu e..."

Pentru prima oara exista ceva veritabil pentru altcineva. După multe discuții și certuri, momente frumoase și mai puțin frumoase, pentru ea totul era doar în mintea mea. Veridicitatea sentimentelor mele era pusă la îndoială în fiecare secundă: "Ești blocat și vreau să te ajut".
Cine mă știe a avut parte de experiențe puțin spus neplăcute în care răbufnesc și spun tot ce îmi trece prin cap. Nu am filtrul diplomației și poate nu o să îl am niciodată. Însă pentru ea, în momentele acelea "nu eram eu". Am vrut să devin și eu altcineva. Știam că nu o să se întâmple nimic între noi, dar...

"Murat dacă nu ai fi [...] poate..."

Speranța moare ultima. Când altcineva știe totul despre cine și cum ești și se consideră o parte importantă a vieții tale, îți depui încrederea în cuvintele ei și speri că o să te ajute prin sinceritate și nu prin cuvinte croite să dea speranța unei relații. O minciună numită speranță care se spulberă repede când vezi că de fapt cuvintele "îmi pasă" nu au nicio însemnătate când cineva este "prieten" doar când ai nevoie de el.
Ce doare și mai tare este realizarea că și eu am rănit exact la fel. Și de-abia atunci realizezi că nu mai există cale de întoarcere. Nu poți da timpul înapoi (lucrez la asta totuși). Tot ce poți să faci este să nu te mai ascunzi după trecutul tău, problemele tale, lacrimi vărsate din autocompătimire din care nu ai învățat nimic la vremea lor. Caută să te schimbi pentru tine.

Îmi aduc aminte cum la ultima ședință m-am jucat cu un șervețel care uscase și ultimele lacrimi vărsate. Din acel șervețel, fără să îmi dau seama, a ieșit un origami pe care credeam că nu mai știu să îl fac: o bărcuță. După șapte luni în care am trecut prin copilăria mea, sentimente, frustrări și nesiguranța, am putut să închid acest capitol. În tot acest timp nu aveam nevoie de o ancoră, ci de vânt care să ma împingă mai departe. Mă gândesc în fiecare secundă la "cum ar fi fost", dar pentru prima oară zâmbesc pentru că în dreptul acestui tren scrie:

Cancelled.

Delayed

Este ajunul anului nou și încă stau de două ore să scriu o introducere. Nici nu știu ce mi-a trecut prin minte atunci când m-am decis să scriu ceva pe blog. Știu că există lucruri pe care vreau să le spun, să le fac și să le și îngrop. A fost un an în care totul s-a petrecut foarte repede și totul s-a petrecut când nu trebuia. A fost un an în care am simțit că am pierdut mai mult decât am căștigat. M-am bucurat de unele, altele m-au întristat, însă acum îmi dau seama că nu am apucat să învăț mai nimic din ele. Zic tuturor că trebuie să avem momente în care să ridicăm capul, să ne uităm în jur și să ne gândim dacă drumul pe care îl urmăm este cel bun. Pe principiul fă ce zice popa și nu ce face el, am ajuns în situația în care anul nou m-a prins iarăși alergând. M-am uitat undeva pe băncile facultății, în scaunul de la birou, dormind lângă o domnișoară sau undeva într-un bar holbându-mă la berea care se termina ușor-ușor. Și am încheiat maratonul printre primii. Sau așa îmi zic toți.

Am încheiat un maraton de un an în care am terminat totul prea târziu. Am fost mereu în întârziere și rarele momente de respiro pe care le aveam se încheiau în discuții și certuri. Nimic nu s-a sedimentat. Nici măcar sentimentele pe care le am sau ideile pe care aș fi vrut să le urmez. Totul a fost grăbit, acceptat ca atare. Am ajuns la finalul anului să realizez că de abia acum înțeleg ce am făcut în lucrarea de dizertație sau ce am prezentat la examenul de doctorat. Acum realizez ce simt pentru anumite persoane, ce impact au avut în viața mea și regretele care au răsărit din relația mea cu ele.

Mi-am încheiat masterul la un an mai tărziu decât trebuia. Îmi pare rău că nu am putut să rămân alături de colegi. Chiar dacă nu eram extraordinar de apropiat de ei, îmi e dor de experiența de a merge împreună la facultate, la o bere după și să schimb idei cu oameni care chiar înțeleg ce tâmpenii spun. Probabil de-asta și renunță foarte mulți oameni după ce ratează un an. Pentru ce mergem la facultate? Pentru o diplomă? Pentru cunoștințe? Pentru experiența socială? Poate un pic din toate.

Am încheiat o relație care a durat ceva și am realizat destul de târziu cât de mult poate să doară faptul că pierzi o persoană care îți era destul de apropiată. Am făcut o tonă de tâmpenii, însă spre sfârșitul relației chiar credeam că știam cu cine vreau să fiu. În același timp, nu înțelegeam că, de fapt, situația stătea întotdeauna altfel. Era o liniște asurzitoare, în care nu puteai să auzi nimic, si de fapt niciunul nu voia să spună mai multe. În momentul despărțirii și la o discuție ulterioară am auzit câteva lucruri care nu o să le înțeleg în general. Ce înseamnă "te-am iubit" (de parcă sentimentele poți să le ștergi cu buretele) sau ce înseamnă "vreau să fim prieteni" când până atunci oricum nu ne-am vorbit. Apreciez de asemenea și "Am nevoie de timp pentru mine" în care oricum senzația este că traducerea ar fi "Am nevoie de altcineva". Oamenii folosesc scuza asta atât de des și își construiesc toată drama interioară în jurul ideii de solitudine cu scopul de a scăpa dintr-o relație. De ce să îți rezolvi problemele, când ai putea foarte ușor să le pui într-un colț și să spui că nu există.

O relație nu este doar fun și distracție. Necesită timp și efort. Timp pe care nu l-am avut, și efort care oricum simt că l-am depus poate un pic prea târziu. Decurgeau lucrurile altfel dacă realizam asta la timp? Poate că da, poate că nu. Nu pot să mă pronunț. Meritam eu efortul? Probabil că nu.

Sunt multe lucruri care se vor schimba. Lipsa siguranței unei relații sau a unui grup de oameni la care să te întorci te forțează să îți schimbi modul în care gândești și acționezi. Încet, încet trebuie să recunoști că nu mai ești un student pe băncile facultății. Urăsc maturizarea forțată, dar ea trebuie să se întâmple. Realizezi că dorința de a rămâne alături de o persoană nu mai este doar un moft. Realizezi că prietenii tăi vechi si-au urmat propriul drum. Realizezi că, pentru prima oară, vrei să lași ceva în urmă. Pentru prima dată vrei să ajungi la timp în gară și să te urci în trenul tău. Pentru prima data vrei să ajungi la destinație fără sa mai scrie:

Delayed.

101 ways to hate.

Ultimele zile mi-au adus aminte de ce nu am fost, nu sunt și nu voi fi o persoană "lovable". Frecvența cuvântului utilizat în special de domnișoare îmi crează greață și sincer cred că este rezervat doar persoanelor care încă trăiesc într-o bulă în care pefecțiunea este un standard și poți să judeci marea ta iubire după doua pahare de vodkă pe care oricum nu le-ai plătit tu.
Pe lângă eternele cerințe de a rămâne în standardul de iubibil (fiți-ar capul tau Taxi), trebuie să îndeplinești și anumite cerințe suplimentare. Mai pe scurt toate cerințele unei relații în care doar tu centrezi și tu dai cu capul. Nicicum persoana căreia îi oferi iubirea nu trebuie să facă nimic. Se îmbată și te face de câcat de față cu toată lumea? E vina ta nu regretă nimic, nu ai bagat-o în seamă. Nu vorbește cu tine? E normal, tu trebuie să faci primul pas ca să arâți că îți pasă. Ți-ai sacrificat timp și energie ca să petreci timp cu ea? Stai liniștit nu înseamnă oricum nimic pentru că o să discute cu alte persoane mai interesante în timp ce se plânge că nu o bagi în seama pentru că nu îi place unde ai adus-o (deși a insistat).
O fac și eu, o fac și cei din jur. Problema e că uneori exagerăm din dorința de a câștiga un joc în care oricum nimeni nu câștigă. Nu există noțiunea de compromis. Există doar eu-l și poate iubirea de rezervă.

Un alt lucru care m-a deranjat zilele astea a fost frecvența cu care fanii unor genuri de muzică se descopereau în timp ce își făceau selfiuri la nu știu ce evenimente. Brusc roacări hardcore care scuipau pe muzica electronică în timp ce încercau să agațe pipițele necoapte din Vamă au ajuns fani Avicii. Maneliștii no1 sunt la FolkYou, iar mega trancerii sunt la ArtMania. Nu știu în ce lume trăim, dar dacâ sunteți atât de deschiși la minte, atât de progresiști și inteligenți poate ați încerca și altceva gen filarmonică/operă/teatru/balet/operetă. Nu o să o faceți CĂ CUltura oricum nu atrage like-uri pe facebook și ce alte tâmpenii pe instagram sau ce se folosește.

Nu au fost la Untold (cred), dar îmi aduc aminte de ce iubesc muzica electronică.

Rant over.

Captain's log - Supplemental

Captain's log, in modul in care a fost scris, avea nevoie de o incheiere. Poate ca nu merita neaparat o poveste, dar cateva concluzii sunt necesare si poate imi(va) vor fi de folos. Ordinea este aleatoare:

Lupta pentru persoanele care sunt dispuse sa mearga alaturi de tine si lasa-le in urma pe cele care vor sa mearga in fata ta sau in spatele tau.

Nu incerca sa convingi o persoana ca merita sa imparta momente cu tine. Incerci degeaba; daca dorinta este comuna, atunci nu ai de ce sa o convingi.

Chiar daca simti ca ai dreptate, contextul poate fi diferit pentru fiecare in parte. (I)maturitatea vine si dispare cu timpul. La fel si sentimentele care nu au avut timp sa creasca.

Nu lupta pentru cineva care isi poate "sterge" sentimentele de "iubire" cu buretele. Vei fi sters la fel de usor.

Calea usoara este o utopie. Mai devreme sau mai tarziu, te vei confrunta cu probleme, dar important e sa stii ca ai pe cine sa te bazezi in astfel de momente.

Last, but not least:
Cei curajosi risca, castiga sau pierd; ei fac lumea sa se invarta.

Murat out to Vama Veche:

Captain's log

Sau de ce este important sa fii constient de ce actionezi sau reactionezi intr-un anumit fel.

In drumetia din weekendul ce a trecut, la inceputul ei, am preluat de pe marginea traseului o bucata de lemn, pasat cu multa prietenie: "Ia-l Murat". Si m-am conformat. Aparent am reusit sa ma incapatanez suficient de tare incat sa il urc pana la refugiul Sparlea, destinatia drumetiei noastre de 2 ore juma', fara sa imi pun intrebarea: De ce am carat bucata asta de lemn? Nu puteam sa ma folosesc de el ca si sprijin in urcare si era suficient de greu incat sa fie o povara.

Bucata de lemn in cauza

 Raspunsul a venit natural dupa ce am ajuns inapoi la cabana. Cu tot cu lemn.

Incercand sa ne croim un drum, adunam si multe lucruri care nu ne sunt necesare si, desi suntem constienti de asta, ne incapatanam sa le pastram alaturi. Motivele sunt diverse si variaza de la atasament, la posesivitate, iubiri inveninate, frica de a renunta si de ce se va intampla mai departe; un instinct de conservare(al situatiei). Ajunsi intr-un anumit punct, incepem sa ne uitam un pic de sus si realizam ca un astfel de comportament nu ne-a ajutat mai deloc. Ce ti-a adus in plus? Doar timp si energie pierduta. Cineva zicea ca primul pas in rezolvarea unei probleme este sa iti dai seama ca ai una. In cazul meu era incapatanarea si posesivitatea. Asa ca m-am gandit ce o sa fac cu el.

Desi luasem decizia inainte de a incepe coborarea, pana sa ajung la cabana, am sperat intr-un fel ca o sa ii gasesc o alta utilitate. Si totusi, incepusem sa ma impac cu ideea pe care o aveam si concluzia la care ajunsesem. Chiar si inainte sa se lase seara, nu eram dispus sa las pe altcineva sa ii gaseasca o alta intrebuintare decat cea pe care o aveam eu in minte.

Simbolistica focului este variata, dar cred ca, in acel moment, ideea de purificare imi venea in minte

Sunt mai multe intrebari care reies din experienta asta. Eu am asociat toata calatoria cu anumite laturi ale personalitatii mele si interactiunii mele cu oamenii, dar altii pot avea alte intrebari si raspunsuri. Si totusi cred ca sunt cateva care se potrivesc pentru toti:  De ce pastram astfel de sentimente? Cat ne ia sa realizam ca avem o problema? Cum actionam pentru a rezolva aceasta problema? Care este 'refugiul' si 'focul' nostru ?

Dar cea mai importanta intrebare cred ca este : De ce acceptam sa caram astfel de poveri si oare ne gandim suficient inainte sa luam astfel de decizii? Nu zic sa nu acceptam oportunitati sau sa (iti) oferi o sansa. Doar ca, uneori, mai trebuie sa ne gandim daca drumurile pe care le luam astfel sunt legate de ce vrem sa facem de fapt.

Murat out!

Ce au însemnat ultimele 6 luni sau o mică introducere în retrospectiva anului 2012

Acum aproape 6 luni îmi încheiam 4 ani de studii inginerești, 4 ani în care am încercat pe tot posibilul să profit de studenție, să îmi petrec timpul alături de oamenii la care țin si de ce nu, să învăț ceva și pentru facultate. Prima mea zi de inginer și următoarele luni și-au pus amprenta asupra modului în care privesc lucrurile, începând de la grupurile de prieteni, pâna la viitorul meu profesional. Pașii importanți au fost făcuți deja și parcă trecerea la noua stare de spirit nu mai este atât de radicală precum parea la început.

Ce întelegem prin radical? În primul rând am renunțat la un grup de oameni cu care îmi petreceam majoritatea timpului de vreo 2 ani și ceva, timp în care m-am îndepărtat de ceea ce îmi placea cu adevărat: Fizica, voluntariatul și dialogul cu oamenii, pasiuni care mi-au determinat acțiunile următoare. Am intrat la master la Facultatea de Fizica, m-am reîntors în cadrul eeStec București și în comunitatea de anime și manga, și am reînnodat legaturile cu oameni cu care nu mai vorbisem de atâta vreme, oameni la care țin, dar pentru care nu am avut timp.

Ce am învățat?

E important să știi ce e valoros pentru tine. Dincolo de bani, de oameni cu care poți să îti pierzi vremea și dincolo de discuțiile mărunte, fă ceea ce îti place, ce te scoate din zona de confort și care îți oferă o provocare continuă. Am învățat că o comunitate nu înseamna un om sau doi; o comunitate este o rețea de prieteni, în care legăturile sunt date de pasiunile și viziunea comună a membrilor.
Ce am învățat cel mai mult, însă, este că încă mai am atât de multe de învățat, atât ca om, cât și ca profesionist.

Și ca să încheiem, mulțumiri celor care sunt alături de mine, chiar și daca ne despart mii de kilometrii

P.S. Există o singură persoană care a pus în mișcare toată schimbarea asta și cu ocazia asta îi mulțumesc(știe bine cine)

I love you for what you've got(aka body)

Uneori vine o clipa in care vrei sa iti exprimi frustrarile, nevoile si dorintele cu toti. Nu neaparat sa fii inteles, ci mai degraba sa iti lasi frau liber gandurilor si ideilor tale. Acesta este unul din momente.

Dupa o noapte geniala(de club a) am ajuns la concluzia ca(pe care nu o doream sa o cunosc sau mai degraba sa o constientizez de altfel) oamenii sunt extrem de previzibili. Si nu ma refer aici la o exceptie doua, ci la acele persoane care nu ma asteptam sa reactioneze intr-un asemenea mod. Adica Murat.

Dupa atatia ani in care am promovat ideea de spirit deasupra fizicului, am realizat ca nu sunt mai bun ca  cei care ii ponegream. Am crescut atribuind propriile mele esecuri altora. Iubesc frumusetea fizica doar pentru ca imi ofera doar un moment de satisfactie, si nu o idee asupra viitorului. Traiesc cu impresia ca frumusetea e absoluta si trebuie sa fie distribuita egal si fizicului si spiritului.

Cati din noi judeca o persoana nu pentru ce arata, ci pentru ce stie, gandeste si produce ca si idei?

Uitandu-ma in spate, pot sa spun ca am esuat. Vorba unui prieten: Fa ce iti spune popa, nu ce face el.
 Am oferit atatea idei, sfaturi si ganduri pe care eu nu le aplicam. Poate ca uneori strugurii sunt acrii sau pur si simplu nu este vremea lor, dar  tot ce pot sa zic e ca, dupa atata timp in care teoretic am evoluat, sunt cu un rang mai jos fata de animalele care ar trebui sa ne fie inferioare(va las sa va ganditi la asta).

Tradam sentimente si oameni pentru lucruri virtuale, care se pierd oricand(bani), pretuim materialul.

As fi vrut sa ma trezesc de dimineata si sa zic. Da asta sunt eu.

Uneori nu imi dau seama daca iubesc sau as vrea sa posed pe cineva.

(o) Iubesc. Incerc sa traiesc; sa trec peste.

La revedere. Pana data viitoare.